Educația vestimentară a copiilor săraci.

     Se discută intens pe tema umilinței copiilor săraci din cauza vestimentației fără pretenții.
     Problema acestor copii este în principal că nu sunt îmbrăcați la modă și cu cele mai scumpe haine. Vorbim despre copiii ai căror părinți își permit haine. Fiindcă există și foarte mulți copii care nu au haine deloc.
     Practic, toți copiii care au ceva haine pe ei trec prin această perioadă și toate generațiile au avut asemenea probleme.
     Copiii cresc și încercă să își descopere locul în lume prin diferențele care îi ajută să își găsească identitatea.

     Am avut și eu asemenea probleme, Nefiind un copil bogat nu aveam haine scumpe și la modă. De fapt aveam haine deja purtate de fratele meu. Acum, ca părinte, înțeleg economia care îi ajuta pe părinții mei să treacă și peste încă o lună și faptul că nu trebuiau să îmi mai cumpere toate hainele. Dar copil fiind sufeream că nu am hainele pe care mi le doream și pe care le vedeam la copiii mai bogați.

     În primii trei ani de școală nu prea înțelege nici un copil ce se întâmplă. Apoi în următorii 3 ani încep să se vadă diferențele. Și nu contează dacă ai uniformă. Noi am avut uniforme și tot se vede diferența socială. Pe mine uniforma stătea ca pe sârmă la uscat iar unii colegi arătau de parcă urmau să meargă la nuntă. Cămașa mea spălăcită nu avea acel albastru intens ca a colegului, pantalonii erau cu două numere mai mari și încălțările la fel. 

     Apoi, după loviluția din 89 a fost și mai rău. Colegii care aveau uniforme bine croite și cămăși de calitate au început să vină cu haine de firmă. Apoi a venit moda formațiilor. Trebuia să te îmbraci ca o anumită formație rap. Blugii ăia burlan costau cât salariul lui tata pe o lună iar hanoracele alea lungi și colorate cât salariul mamei.
     Evident că nu am avut niciodată așa ceva.

     Cam pe la 13 ani am început să gândesc singur. Părinții erau prea ocupați cu supraviețuirea și cu greu au reușit să trecem peste anii 90. Cei mai grei ani frumoși, plini de libertate și lipsuri.
    Oricum părinții nu aveau timp să asculte frustrările unui adolescent care nu avea capacitatea de a a înțelege ce se întâmplă în acea perioadă de sărăcie.
 
     Pot spune că muzica m-a salvat. Îmi plăcea muzica. Toată muzica. Ascultam orice, de la muzică populară, lăutărească, disco, rap, rock, hard rock, heavy metal. Adică orice în afară de punk și manele, acestea fiind genurile muzicale dedicate găștilor inculte care se luau de oameni pe stradă pentru a se distra.

     Ca orice copil încercam să îmi găsesc identitatea și era cam obligatoriu să te încadrezi undeva. Altfel păreai ciudat mai ales îmbrăcat cu haine deja purtate.
     Am privit în jurul meu și toți erau îmbrăcați după moda formațiilor muzicale preferate, erau tunși după acea modă și nici frizerul nu era ieftin. Frezele alea trebuiau întreținute constant.
     Așa că am gândit că nu mă pot îmbrăca cu ie precum cântăreții de muzică populară, nici cămăși de mătase lucitoare nu aveam, pantaloni cu dungă și pantofi cu ciucuri nu îmi permiteam să cumpăra, blugi largi și hanorace colorate nu se pune problema să dețin așa că trebuie să mă limitez la ce am.

     Așa că am avut avantajul de a nu se supăra nimeni dacă îmi tăiam hainele fiindcă nu erau noi. Mi-am tăiat blugii, am tăiat mânecile la tricouri, am scris cu pixul sigla unei formații rock pe spatele unei geci și a ieșit rockerul din mine. Mai greu a fost să fac rost de o geantă de mască de gaze militară care să atârne până la genunchi.  Dar am rezolvat.
     Cu părul lung am fost dificil fiindcă părinții nu au înțeles niciodată aspectul problemei și mă tot obligau să mă tund. Asta îmi cam ofilea personalitatea fiindcă nu reușeam să mă încadrez.
     Nu a fost ușor să asortez ce aveam prin casă cu ce vedeam în reviste. Dar am studiat mult și în final am ajuns să arăt ca un rocker onorabil. Puteam ieși cu mândrie din casă și să stau demn în fața oricărui bogat.
     Evident că au existat glume pe seama mea. Dar acele glume nu mai erau despre valoarea hainelor mele erau despre statutul meu de rocker. Și era bine fiindcă chiar reușisem. Cu cât râdeau mai tare despre faptul că sunt rocker cu atât îmi întăreau convingerea că arăt ca un rocker și mă făceau și mai mândru de mine.

     E adevărat că odată ce îți găseai și îți declarai identitatea nu mai erai primit în alte cercuri. Maneliștii tolerau raperii dar nici unii nu iubeau rockerii. Și deșii rockerii tolerau raperii nu acceptau nici atunci maneliștii.

     Nu a fost o mare pierdere faptul că nu am mai fost primit în cercurile maneliștilor sau ale raperilor, oricum nici înainte nu eram printre preferații lor fiindcă din acele cercuri făceau parte copiii bogați iar eu nu mă încadram financiar în standardele lor.

     Partea bună la rockeri era că diferențele sociale erau greu de sesizat. Existau și rockeri din convingere. Adică chiar dacă aveau o situație financiară bună ei iubeau muzica și viața de rocker.
     M-am gândit de multe ori ce aș fi ales dacă aveam de ales. Dar nu îmi pare rău nici acum pentru alegerea făcută. 
 
      În final mi-am găsit gașca mea. Vedem și acolo diferențele vestimentare dar rockerii nu puneau valoare pe asta. Chiar existau rockeri care se rușinau de faptul că părinții le cumpăraseră blugi scumpi deși ei nu își doreau. 

     Eu am învățat singur să supraviețuiesc cu moralul întreg în lumea copiilor cu haine scumpe de la firme de renume. Din păcate nu știu să vă spun cum să vă educați copiii să facă față în lumea vestimentației scumpe din școli. Copilul meu sper să aibă măcar înțelepciunea mea și să folosească moda în interesul ei și nu invers să se lase folosită de modă chiar dacă acum posibilitățile financiare sunt altele decât cele din anii 90.

 Oricine se poate reinventa. Iar când nu ai bani e bine să te orientezi către un stil vestimentar mai ieftin sau chiar să îți creezi unul propriu. Cum ar fi un stil army sau utilitar fiindcă face bine la moral.