marți, 7 mai 2019

Claxoanele grăbiților nu ajută traficul

Așteptam să ies de pe o stradă îngustă. În fața mea o mașină ceda trecerea celor care aveau prioritate și, după câteva secunde, se aud claxoane din spate.
 Este o scenă des întâlnită în traficul din capitala noastră. Claxoanele alea parcă strigă cu un aer superior plin de dezgust: - Bagă-te bă, fraiere, bagă-te!
 Cam ca în bancul cu definiția milisecundei. Milisecunda este timpul scurs din momentul în care semaforul arată culoarea verde  și momentul când se aude primul claxon.
 Oare acei oameni care claxonează ca disperații dacă nu pătrunzi în intersecție cu japca se uită la televizor? Bai băieți, se spun bancuri cu voi, sunteți material de comedie pentru cei ce spun glume pe scenă. Voi chiar nu vă dați seama?
 Disperatul de astăzi depășește coloana, mă împinge în bordură ca să treacă el. Cum spuneam, strada era îngustă. Apoi face o pătrundere în intersecție prin băgarea botului. Este o manevră renumită, folosită mai ales de șoferii de camioane. Diferența dintre disperatul de astăzi și cei care folosesc manevra este că el avea Clio. Dar cum să înțeleagă el că prioritatea de gabarit nu se aplică și la Clio?
 Evident că pe prioritate venea un camion Iveco care are prioritate chiar și dacă nu are. Așa că Iveco vine tare, se bagă cu tupeul omului care știe pe ce se bazează și îl blochează pe disperatul cu Clio.
 Disperatul nu are unde să înainteze, camionul nu poate să treacă, iar cei din spatele camionului care voiau să vireze la dreapta nu o puteau face fiindcă aveau un Clio venit pe contrasens.
 Eu mă uit la disperat și el îmi face semn să mă bag să virez la dreapta, doar că eu aveam treabă înainte.
 După câteva milisecunde care însumau cam două minute, se aud alți disperați cu claxoane la adresa disperatului.
 Categoric dacă disperatul stătea în rândul lui mulți dintre noi ar fi fost departe, așa cum și țara asta ar fi fost departe dacă...
 În final camionul a trecut încet, intenționat încet și apoi am trecut și noi cu disperatul în frunte, evident.
 Întâmplarea îmi amintea de cozile la carne de pe vremea lui Ceaușescu. Cozi la care anumiți oameni de proastă calitate veneau și se băgau în față. Evident că ieșea scandal și măcelarul oprea vânzarea și uneori închidea măcelăria pentru a nu se alege cu geamurile sparte de la îmbulzeală. Se pare că acea practică nu va muri niciodată în țara asta.
 Băgatul în față se practică indiferent de situație. Pentru unii dintre noi nu contează că alții au fost acolo înaintea lor, se vor băga în față cu tupeul ferentaristului clasic.
 Probabil că nu vor înțelege niciodată că această practică ne ține în loc pe toți.
 Majoritatea celor care se bagă în față speră să înainteze mai repede. Șansa să și reușească este mică, dar ei încearcă așa cum încearcă și la jocurile de noroc. Probabil acesta este motivul pentru care țara noastră este plină de săli de jocuri de noroc. Oamenii încearcă să câștige o viață mai bună, dar să nu muncească pentru ea.
 Se pare că bunul simț a murit la cozile lui Ceaușescu, iar cei care îl regretă nu înțeleg esența lucrurilor pe care le-am pierdut în acea perioadă. Iar cel mai important lucru pierdut atunci este acel bun simț care să ne spună fiecăruia dintre noi unde ne este locul.
 Ceaușescu a luat profesorii și i-a băgat în fabrici, iar pe muncitori i-a făcut profesori la seral.
 Astfel a stricat balanța respectului. Mulți consideră că pot da lecții, deși nu au pregătirea necesară și îi consideră inferiori pe profesori fiindcă nu știu să dea la pilă. Probabil că aceste discrepanțe au rămas impregnate în ADN-ul românilor, altfel nu îmi explic cum se putea transmite peste generații chestia asta.
 Explicația în fond este simplă, dar nu o putem asimila. Lipsa bunului simț se transmite prin educația primită în familie. Mai precis prin absența ei. Așa ajungem să înțelegem legătura dintre claxoanele disperate de la semafor și cozile la carne pe vremea lui Ceaușescu.