Sperante, discutii aprinse si proteste

Protestam din nou in frig. De de dracu toate lucrurile nasoale in tara asta se intampla iarna?
 Protestam impotriva lipsei de bun simt, a lipsei de sanctiuni la nivel ministerial si a lipsei in general.
 Intrebarile imi curg limpezi prin mintea infrigurata. Mereu intrebari la care in general nu raspunde nimeni. Nici in fata electoratului si nici in fata justitiei..

 Sa facem o recapitulare. La primul tur al acestor alegeri prezidentiale oamenii din diaspora nu au putut vota decat in numar mic, pentru ca efectiv organizarea din sectiile de vot a fost extrem de proasta. Mii de oameni la cozi si doar doua, trei stampile in toata sectia. Se vehiculeaza ideea ca de fapt nu ar fi fost destule buletine de vot si ca de fapt stampile erau. Adica oficialii romani nu prea stiu cati oameni au fugit din tara spre o viata mai buna? Poate ca oamenii din diaspora vad situatia mai clar de la distanta si asta nu le place celor din PSD.
 Exista posibilitatea spusa chiar de criminalul Iliescu ca daca PSD pierde alegerile nu va mai exista ca partid.
 Adica asta sa fie ultima rasuflare a fostilor comunisti? Ar fi prea frumos.

 Revenind la voturile noastre observam cum nimeni nu este tras la raspundere pentru incalcarea dreptului constitutional. Oameni carora le este garantat dreptul la vot prin constitutie nu au putut vota din motive greu de inteles. Totusi este clar ca cineva a gresit, dar sanctiunile intarzie sa apara.
 Probabil vom astepta acele sanctiuni cum au asteptat stramosii nostrii sa vina americanii.

 Pana atunci noi incercam sa ne facem dreptate in ploaie si in frig. Incercam sa indreptam o tara stramba condusa de oameni fara moralitate.
 Sansele sunt mici ca noi sa reusim sa schimbam ceva. Am zeci de prieteni, iar eu la mitinguri sunt doar cu sotia. Ma inteb oare cum se uita in oglinda unii oameni dimineata? Cum se privesc stiind ca alti oameni au iesit sa protesteze? Oare ce gandesc ei? De ce nu isi fac datoria de cetatean?
 Probabil le e bine chiar daca benzina e prea scumpa ca sa isi permita sa calatoreasca. Probabil le e bine chiar daca au salariul 10% din cat au europenii. Sau poate ei sunt mult prea sus pe lantul trofic ca sa se coboare la nivelul de a striga lozinci in strada. Nici eu nu sunt genul care striga lozinci, dar ii ascult cu placere pe cei care pot face asta. Unele sunt extrem de amuzante.
 Totusi in cea mai mare parte, prietenii mei sunt blazati. Au renuntat la lupta si accepta sa traiasca cam cat sunt lasati sa o faca. Viata dictata de altii nu e viata, bai, prieteni.
 Inteleg ca lehamitea a atins cote maxime, dar chiar daca nu aveti nimic de castigat, macar nu aveti nimic de pierdut.

 Totusi lucrurile se misca in directia buna. Se misca incet. Atat de incet se misca incat cu greu poti sa vezi ca chiar se intampla. Dar in urma miscarii raman semne pe care daca esti atent, poti sa le vezi clar.
 Am citit pe internet multe drame intamplate in familii. Familii ce ajung la cuvinte grele pe motive electorale. Tineri care isi acuza parintii in mod public. Povesti despre parinti care isi intristeaza copii pana la lacrimi punand  promisiunile mincinoase inaintea propriilor copii. Practic sunt parinti care au vandut si vand viitorul copiilor lor pentru o pensie amarata.
 Eu sunt printre norocosi. Parintii mei au inteles in cele din urma ca pomenile electorale nu au adus nimic bun pana acum. Au inteles sa ne sprijine in ce credem noi ca reprezinta un viitor mai bun.
 Aseara mama m-a sunat spunandu-mi ca banuia ca sunt la protest si sa imi spuna ca si-ar fi dorit sa fie si ea acolo. Poate nu va sti niciodata cat de mandru am fost de ea si de tata. Nu pentru sustinere am fost mandru de ei, cu toate ca si asta conteaza enorm. Am fost mandru de ei pentru ca si-au inabusit grija parinteasca pentru a ma putea sustine.

 Alte semne de miscare sunt adormitii. Prietenii mei care de zece ani nu folosesc internetul decat pentru a pune poze din concedii ieftine sau pentru poze cu masa de craciun.
 Dormeau linistiti ignorand cu darzenie tot ce se intampla in jurul lor. Unii se plangeau permanent ca viata este grea, dar afisau pe internet o spoiala de normalitate, afisand zambete de protocol in toate ipostazele.
 Dar acum au inceput sa preia articole sau clipuri sau au inceput chiar sa scrie propriile lor mesaje.
 Desi este un tremur timid pe care il privesc cu respiratia taiata asteptand sa se opreasca, mie imi miroase a speranta. Ceva in interiorul acestor prieteni a inceput sa se schimbe si sa se transforme in speranta.
 Desi e minunat ce se intampla, din pacate tremurul acela greu de sesizat depinde de ziua de maine.
 Maine vom afla daca flacara vie a sperantei va navali printre noi sau se va stinge din nou pentru foarte multa vreme.

 Dar eu voi lupta in continuare la protestele infrigurate oricand va fi nevoie indiferent de rezultatele de maine. Si eu am in plan sa plec din tara cu prima ocazie, dar pana atunci imi fac datoria de cetatean si imi exercit dreptul meu de a protesta si de a vota. Si chiar daca voi pleca din tara, intodeauna ii voi sprijini pe cei care au ramas. Unii dintre cei ce vor ramane imi sunt prieteni.